Fiecare zi este o nouă șansă de a găsi frumusețea în simplitate

Cu toții ne dorim o mulțime lucruri… Câteodată le primim sau le obținem prin forțele proprii, iar în alte cazuri nu. Când m-am gândit la cât de importante pot fi lucrurile astea după care tânjim, mi-am pus o întrebare:

– Unde putem găsi, cu adevărat, fericirea?

Răspunsul la care am ajuns este următorul: Fiecare zi este o nouă oportunitate de a găsi fericirea în „lucrurile mărunte”. 

Trăind în „era tehnologiei avansate”, o mare parte dintre oameni și-ar dori să testeze și ei cele mai noi gadgeturi, să aibă la fel de mulți cai precum bunicul, dar nu la fermă, ci într-o mașină care să-i scutească de atâta mers pe jos, sau poate se gândesc la o casă de vis, cu etaj și o saună lângă dormitor. Totuși, care sunt momentele ce ne fac să simțim vibrația fericirii cutreierându-ne corpul?

Îți mai aduci aminte zilele alea lungi de vară, când fugeai afară la joacă și, pierzând noțiunea timpului, ajungeai acasă prea târziu? În timp ce mama ta,  făcea ultimele pregătiri pentru cină, întârzierea ta îi mai presăra câte-un gram de îngrijorare. Atunci, probabil, nu-ți dădeai seama de ce se întâmpla lucrul ăsta de fiecare dată. Îți doreai libertate și să petreci cât mai mult timp cu prietenii. Chiar și așa, pentru ea, cel mai liniștitor sentiment era acela pe care-l avea atunci când te vedea ajungând acasă bine și întreg.

Mai ști când te pregăteai, la școală, pentru serbările de iarnă? Acele festivități care urmau a-ți mai îndulci, puțin, sfârșitul de an obositor… Atunci când te chinuiai să înveți toate poeziile pe care le primeai și, vorbind sau repetând cu prietenii, realizai că ști deja și pe-ale lor.
Într-un final, jucai cel mai important rol în sceneta pe care urma să o prezentați în fața tuturor. În momentul acela, te simțeai cel mai breaz dintre toți. Colegii te admirau și te invidiau în același timp, aveai toate aplauzele publicului. Urma doar să mai mergi, mândru, să îți iei punguța cu daruri ce te aștepta. Totul era perfect. Totuşi, parcă mai lipseşte ceva…

Acele seri de neuitat și momentele pline de voie bună nu păreau a fi la fel de palpitante dacă nu împărțeai emoțiile și bucuria pe care ai simțit-o și cu cei dragi. Parcă nu erai la fel de mândru, recitându-ți poezia în fața a zeci de oameni care te aplaudau, dacă nu erau acolo acei câțiva oameni speciali care să te admire.

Probabil nu îți mai aduci aminte ce ai făcut cu jucăria primită în dar, acum 10 ani, de la cel mai bun prieten. Ai crescut, nu ți-o mai trebuie. Poate s-a stricat sau poate zace într-o cutie, neatinsă de-o bună perioadă de timp. Pe de altă parte, cu siguranță îți amintești momentul în care ai zâmbit cu „gura până la urechi”, văzând cum acea persoană a încercat să te facă fericit, dăruindu-ți acel cadou.

Fericirea se află în momentele frumoase pe care le trăim și împărțim cu ceilalți. Se poate regăsi și în cele rele, atunci când realizăm cât de important este sprijinul cuiva. Fericirea nu lipsește nici din „darul de a da mai departe” sau de a ajuta pe altcineva. Cel mai important însă: fericirea nu dispare în absența unei persoane și nu apare doar în prezența alteia! Fericirea este mereu aici, cu tine. Tu trebuie doar să o accepți și să nu găzduiești negativitate în locul ei.

Fiecare zi, fiecare moment este o nouă șansă de a observa frumusețea lucrurilor mărunte. Lucruri care se petrec peste tot în jurul nostru. Chiar și la colțul străzii, unde vânzătoarea de la patiserie zâmbește și-i urează o zi bună clientului. În parcul de alături, când se oprește un copilaș să mângâie „ghemotocul de blană” care se freacă de piciorul său. În grădina de la țară, în care bunica îngrijește cu atât drag florile și plantațiile care-i mai oferă o oază de bucurie. Aceste mici bucurii se află pretutindeni.
În cazul acesta, motivul pentru care fericirea „ne ocolește” este faptul că ne formăm așteptări mult prea mari. Dacă acele așteptări se dezvoltă într-un mod diferit față de cel imaginat de noi, atunci este rău. Ne închipuim că suntem printre cei mai ghinioniști oameni și că fericirea nu va fi niciodată de partea noastră.

Data viitoare când vezi fericirea ca pe o vulpe șireată pe care nu o poți prinde de coadă, încearcă să nu mai fii un simplu trecător prin tot ce se întâmplă în jurul tău. În felul ăsta, s-ar putea să vezi că poate, doar poate, acele lucruri mici, care par insignifiante, ascund în spatele lor gânduri mult mai mari decât ți-ai fi imaginat.

Doamna profesoară | Amintiri din dulce-amara adolescență

Salutare, lume! Astăzi m-am decis să scriu o povestioară despre elevi, profesori și școală… în general. Cum eu nu prea am fost un elev model, am reușit să întru în destule belele cu profesorii de la școală. Așadar, am câteva întâmplări pe care aș vrea să vi le povestesc.

Să-ncepem cu o întrebare: câți dintre voi ați avut vreodată probleme cu un profesor sau ați luat o notă mică? Strigă Gigel din fundul grădinii:

Da’ cine n-a avut?

În clasele primare, materia mea preferată a fost matematica. Era ușoară și mi se părea distractivă. Nici la celelalte materii nu pot să spun că am avut probleme. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu începerea gimnaziului. Toate materiile au devenit mai complicate, iar eu, fiind în perioada „adolescentului rebel”, nu am dat o impresie bună profesorilor prin indiferența pe care o arătam la fiecare oră.

Primul semestru al clasei a V-a s-a încheiat foarte frumos pentru mine: corigență la limba română! Numai puțin! Iarăși are Gigel o dilemă:

– Da’ cum să rămâi, mă, corigent într-a cincea?!

Foarte ușor: dând dovadă de lipsă de interes! Atunci a apărut prima schimbare – doamna profesoară nu mai era „doamna profesoară”, a devenit „profa aia al dracului de rea”.

Trebuie să recunosc că pe vremea aceea eu aveam o problemă cu majoritatea profesorilor. Sentimentul era reciproc, cel mai probabil. Fiind un copil leneș și lipsit de inițiativă, nu cred că le eram cel mai drag.

Pot să spun că am detestat orele de română. Nu-mi făceam temele, iar dacă mă întreba profesoara ceva din lecția de zi, nu-i spuneam nici dacă știam. Tot de-al dracului… și eu! „De ce să nu mă port și eu așa dacă doar în felul ăsta eram tratat?” Mă gândeam, prostește, în momentele alea…

Rutina asta a continuat până în clasa a noua: teme nefăcute, lecții neînvățate și corigențe. Asta pentru că nu am avut norocul de a ni se schimba profesoara. O spun într-un mod ironic, dar acum chiar mă gândesc că am fost norocoși. Nu știu dacă, pe-atunci, era în școala aceea vreo profesoară de română mai indulgentă.

Nu o voi uita niciodată pe doamna profesoară Semeniuc. Îmi amintesc și acum de momentul în care m-a întrebat, când și-a dat seama că s-a pricopsit cu mine pe cap și-ntr-a noua, dacă am venit să o mai chinui încă un an.

M-am zbătut până în clasa a opta, înainte de examen, să fac acel minim efort de care aveam nevoie pentru a trece. Am reușit… până atunci… În clasa a noua s-a rupt firul. Deja îmi deveniseră antipatici mulți dintre profesori și nu mai aveam niciun interes pentru ore, pentru a învăța sau pentru a trece. Inevitabilul s-a întâmplat și am fost nevoit să repet anul.
Gigele, ia-ți și tu un scaun și așează-te, urmează, în sfârșit, și partea mai interesantă!

Lăsând ironia deoparte, vreau să trec la subiectul principal pe care am vrut să-l abordez în acest articol:

De ce există discrepanța asta între elevi și profesori?

Voi către cine credeți că se îndreaptă vina? Majoritatea elevilor care încă se află în perioada aceea despre care am vorbit mai înainte va spune, probabil, că este vina profesorilor. Pe când mulți profesori vor afirma că adolescenții din ziua de astăzi sunt „de necontrolat”. De partea cui sunt eu? Surprinzător (sau nu), le dau mai mare dreptate profesorilor. Adolescenții din ziua de astăzi au luat-o razna. Totuși, nu neg că și unii dintre profesori pot fi acuzați pentru diverse lucruri.

Mulți adolescenți găsesc „cool” faptul de a contrazice profesorii, de a le răspunde cu aroganță și, uneori, chiar de a-și bate joc de ei. Am trecut prin faza aceea. Am spus, și eu le răspundeam cu aroganță unor profesori și nu aveam respect față de ei. Totuși, eu aveam o limită. Foarte mulți elevi întrec acea limită. Aici nu prea mai este vina frustrărilor adolescentine. Cu regret spun că asta ține mai mult de educația primită.

Respectul dintre elev și profesor

Nu știu cât de mulți oameni îmi vor susține opinia, dar eu, personal, nu sunt de acord cu ideea de a „impune respectul”. Adică, doar până într-un anumit punct.

Atunci când te cunosc, nu prea contează cine ești – student, profesor, director etc., principala ta „funcție” este cea de om, așa că va trebui să dai dovadă de omenie. Nu trebuie să-mi arăți cât de sus se află statutul tău social.
Atunci când facem cunoștință cu cineva este normal să-i arătăm respect, dar până aici merge ideea asta. Datorită faptului că e firesc să fim politicoși unii cu ceilalți. De aici mai departe intervine caracterul adevărat. Ești un „om mare” cu multe realizări în viață, în regulă. Ți-am arătat respectul meu, dar nu am să fiu respectuos, în continuare, față de tine dacă comportamentul tău mă jignește. Indiferent cine ești! Realizările vor fi apreciate la nivel profesional. Personalitatea pe care ți-o însușești nu va fi respectată (la nesfârșit) mulțumită unor realizări impresionante.

Este normal deci ca lucrurile astea să se aplice și elevilor, și profesorilor, și oricui altcuiva. Problema se complică puțin, întrucât și profesorii, dar și elevii se pot afla într-un dezavantaj aici. Mulți copii profită de faptul că unii profesori sunt nou-veniți, deci (probabil) mai indulgenți și toleranți. Gândindu-se că profesorii nu le pot face nimic, au impresia că ei sunt copii și doar ei au drepturi.
Pe de altă parte, există profesori care predau de zeci de ani și profită de faptul că „nimeni nu le poate face nimic”. Cu alte cuvinte fac abuz de putere și ajung genul de persoane foarte autoritare care nu acceptă alte opinii, în afară de opiniile lor, ca fiind corecte.

Eu mă regăsesc în ambele cazuri. Consider că am nedreptățit profesori de-a lungul timpului, dar cred că și eu am fost nedreptățit de câteva ori. Roata se oricum se-ntoarce, nu?

Totuși, lăsând cazurile astea la o parte, ca să existe respect între un elev și un profesor trebuie să existe prima dată respectul între doi oameni. Da, este o diferență. Una destul de importantă! De aici mai departe ar trebui să se formeze un drum mai lin. Atâta vreme cât fiecare își înțelege rolul, responsabilitățile și obligațiile.

De ce nu ne place școala și de ce ar fi important să ne placă

Din păcate, mulți copii nu mai primesc educația necesară pentru a-și dezvolta un caracter corespunzător omului „normal”. Aici sunt de vină și părinții, dar și societatea care nu transmite copiilor mesaje călduroase, așa cum ar trebui și atunci când ar trebui.  Fără o educație bună, oamenii și mai ales copiii care se dezvoltă nu vor înțelege cât de important este să fii educat, civilizat și cult. Dacă un om nu înțelege lucrurile astea, atunci nu va aprecia și nici nu-i va păsa nici de educație și de civilizație în general. Acesta, evident, nu este un lucru bun pentru nimeni. În mod special pentru dezvoltarea noastră.

Mulți se gândesc că ai nevoie de școală doar pentru a putea obține, în viitor, un job. Teoretic, în cele mai multe cazuri așa este, dar asta nu e tot. Cu cât ești mai cult, mai educat și cu cât știi mai multe lucruri, cu atât poți găsi mai multe soluții pentru problemele tale sau a celor din jurul tău. Soluții mai bune pentru noi toți. Știind mai multe lucruri ne poate fi mai ușor să ne descurcăm în multe situații și ne poate ajuta să înțelegem mai bine ce e bine să facem și ce nu.

Încă o clarificare vreau să fac: nu mă refer la tonele de informații și ecuații complicate care, pentru mulți dintre noi nu vor fi foarte utile de-a lungul vieții. Educația în sine este cea mai importantă. Aici intervine și a doua problemă: noi nu prea primim acea educație la școală. Matematica și istoria sunt importante, desigur, însă noi nu învățăm… să învățăm… Nu învățăm să înțelegem mai bine lucrurile din jurul nostru. Nu învățăm să comunicăm mai bine. Și, deoarece comunicarea este cheia înțelegerii… evident că vor exista neînțelegeri.

Deci unde este dilema? Noi greșim când, după un incident neplăcut, ne uităm strâmb la toți profesorii și uităm să le acordăm respectul cuvenit celor care-l merită. Ne simțit prea acuzați, prea împunși, fără a ne da seama că o merităm de cele mai multe ori. Nu ne mai gândim că, la sfârșitul zilei, la fel cum avem noi „nenumăratele nostre probleme” de adolescenți, și ei se lovesc de problemele lor. Deci la sfârșitul zile suntem toți oameni, nu? Dar când suntem unii cu alții de ce nu mai suntem?

Este ușor să dăm vina pe o societate lipsită de integritate, pe niște autorități nepăsătoare sau pe o coordonare șubredă a Ministerului Educației și, mai departe, a sistemului de învățământ. Dar dacă, să spunem, ei nu fac lucrurile bine, de ce le facem noi mai prost?

 

Acum… zic să vă mai povestesc și ceva frumos, așa spre final, nu?

„Profa aia al dracului” a devenit, din nou, „Doamna Profesoară”

Adică… într-un anumit sens. Evenimentul frumos nu are legătură cu aceeași profesoară. După cele întâmplate, m-am mutat la altă școală. Inițial nu văzusem asta ca pe un lucru bun, dar după scurt timp, mutarea mea la o altă școală avea să-mi schimbe foarte mult situația în care mă aflam.

Lucrurile au luat-o pe un drum mult mai luminos, școala a devenit un loc mai primitor, iar „profesorii ăia afurisiți” s-au transformat în niște oameni simpatici și, unii dintre ei, chiar minunați.
Cred că datorită caniculei care ne topește și sufletul în ultimii ani m-am copt și eu mai repede la minte. Am învățat să privesc și să înțeleg oamenii într-un alt mod. Și odată ce am făcut asta, am descoperit profesori minunați care mi-au arătat un lucru foarte important pe care l-am amintit și eu mai sus: indiferent de profesia pe care o ai, indiferent de cine ești, trebuie să fii om cu ceilalți și să-i înțelegi pe cei din jurul tău mai departe de rolurile și sarcinile pe care le au ei de îndeplinit.

Din păcate, abia în penultimul an de școală am avut ocazia de a cunoaște o profesoară minunată care m-a ajutat să pășesc, încetul cu încetul, pe un nou drum. S-a-ntâmplat într-o zi obișnuită, hoinăream pe coridor când, deodată, mă roagă „o domnișoară” să intru în clasă. M-am gândit că este o studentă care a venit să ne suplinească sau să ne anunțe ceva. Toată lumea: cine este, cine este? Am fost încântați să aflăm că era viitoarea noastră profesoară de româna, doamna Boldea.
Este genul de persoană care te motiva să faci un lucru prin simpla-i prezență. Ce-i drept, nu a funcționat la toată lumea. Eu mă consider o persoană mai receptivă.

Lucrurile au decurs minunat. Nu am devenit cel mai silitor elev, dar am câștigat și învățat ceva extrem de important.

Stați puțin, s-a trezit Gigel cu încă o nedumerire…

-Măi Gigele, ți-am spus că urmează o parte interesantă și tu ai dormit până acum?
-Da, da! Știu eu ce vrei să spui! Cum să nu-ți placă mai mult de o profesoară tânără?!

Nu neg că vârsta a avut avantajul său aici. O persoană de-o vârstă mai apropiată nouă ne poate înțelege mai bine, spre diferență de una care a crescut și trăit într-o altă eră. Cât despre aspectul fizic, avantajul său moare atunci când caracterul nu este de partea lui, să zic așa… Am avut multe profesoare destul de tinere cu care nu m-am înțeles la fel de bine sau aproape deloc. Chiar și la desen, care, în ciuda faptului că nu am considerat-o materia mea preferată, este pasiunea mea cea mai mare.

Am cunoscut o profesoară care mi-a răspuns la fiecare cerință sau întrebare cu căldură și calm, în ciuda faptului că alți elevi erau curioși până unde poate să-i ajungă toleranța și indulgența. Și da… mi-am amintit! Asta este o caracteristică importantă desprinsă dintr-una mai mare… Știți care? Da, omenia!

Mi-am dat seama că există o diferență mare între un om învățat, care este profesor, și un profesor care are calitatea de a preda și de a vorbi cu elevii. La fel cum poate să existe o mare diferență între un elev care are note mari și este premiant și un elev care are calitatea de a asculta și de a înțelege și lecțiile predate care nu țin de materiile de la școală.

 

Aste-au fost „neliniștile mele” de astăzi pe care am vrut să vi le povestesc. Pot doar să mai spun că le sunt recunoscător chiar și profesorilor cu care n-am fost în relații bune sau care nu au fost mereu drepți cu mine, fiindcă am învățat câteva lecții importante care m-au ajutat să înțeleg mai bine oamenii.

Iar voi, elevi bântuiți de grija de-a merge mâine la școală, fiți și voi mai înțelegători și înțelegeți că barierele pe care le puneți între oamenii din jurul vostru ajung să formeze un labirint din care nu mulți se mai târăsc afară. Eu sunt unul dintre cei care au reușit… însă nu a fost ușor. Și da, încă sunt și eu elev, dar am înțeles cât de mult am greșit în această perioadă.

Și nu în ultimul rând, dragi profesori – știm că sunteți niște Oameni Mari, dar înainte de a ne împărtăși toate cunoștințele pe care le aveți, gândiți-vă că, uneori, avem nevoie de mai mult decât o lecție de matematică sau de gramatică. Da, chiar dacă ne intră mai greu în cap câteodată.

Poate că în perioada adolescenței, încă nu înțelegem lucrurile atât de bine, așa că ne puteți ajuta dacă îmbrăcați mai des un zâmbet cald atunci când ne vorbiți.  

Oamenii se grăbesc, iar în graba lor… uită să mai fie oameni!

Vouă vi s-a întâmplat vreodată să uitați de un moment important din cauză ca v-ați grăbit sa terminați alte lucruri înainte? Destul de probabil… Poate că acele lucruri erau mai urgente sau ați vrut doar să vă scăpați odată de ele. Asta se întâmplă, de multe ori, când avem prea multe griji și parcă se formează un nor cenușiu deasupra noastră, în continuare totul devenind mult mai obositor și lipsit de atracție. Totuși, nu asta este problema! Oamenii se grăbesc, uneori, să facă anumite lucruri cărora ar fi firesc să le acorde o atenție și o importanță mai mare.

Când te grăbești să faci ceva uiți temporar de alte lucruri. Așa putem omite amănunte destul de importante care nu ar trebui neglijate în relațiile cu ceilalți sau în propria noastră dezvoltare.

Oamenii se grăbesc… să crească! Cu toții ne dorim, când suntem mici, să creștem mari. Sperăm să nu mai fim certați când stăm prea mult pe afară sau când am făcut, iarăși, câte o boacănă. În timpul adolescenței, vrem să fim independenți, să avem mai multă intimitate… ne gândim, adesea, că ar fi mai bine să plecăm odată de acasă. Ajunși la maturitate, tânjim după mai mult timp liber pe care l-am tot pierdut până acum… dorindu-ne să creștem. Ironic, nu?! Asta fiindcă oamenii se grăbesc… să trăiască!

În graba noastră de scăpa cât mai repede de responsabilități, uităm să ne bucurăm de viața pe care o trăim și de momentele frumoase pe care aceasta ni le oferă. Iar atunci apar și unele neînțelegeri între persoane.

Oamenii se grăbesc… să judece! În lipsa noastră de răbdare, uităm să mai ținem cont de „acele mici detalii” legate de oameni: suntem cu toții diferiți, dar asemănați prin calitățile, pasiunile, preferințele sau gusturile noastre. Aceste similarități nu determină însă o asemănare exactă între mentalitatea, caracterul și acțiunile fiecărei persoane. Multora le place să eticheteze un număr mai mare persoane după un singur criteriu asemănător pe care-l regăsesc la ele. Asta însă nu este un lucru bun. În graba noastră de a judeca pe cineva și de a-i arunca pe toți în aceeași oală, uităm să mai ascultăm ce au ei de spus cu adevărat.

Oamenii se grăbesc… „să cumpere afecțiunea”! În multe cazuri, lăsăm doar cuvintele să ne dezvăluie sentimentele, iar atunci când vine vorba de fapte evităm să fim la fel de deschiși în a arăta ceea ce prin cuvinte deja am transmis.
Teama de a nu fi „suficient de buni” ne îndeamnă să punem o mare parte din afecțiunea pe care vrem să i-o acordăm cuiva în lucrurile materiale. Uităm că într-o relație cu o persoană, cel mai important lucru pe care i-l poți oferi este propria prezență. Simplul fapt de a-i fi alături în momentele dificile demonstrează multe lucruri. Însă asta se întâmplă, din nou, fiindcă oamenii se grăbesc… să iubească!

În viața asta nu ne întâlnim doar cu lucruri frumoase, cu persoane bune, și nici unele probleme nu dispar în mod miraculos. Obstacolele pe care le întâlnim în drum ne mai taie, câteodată, elanul spre realizarea visurilor noastre. Astfel, simțindu-ne împovărați de eșecurile pe care le luam în spate, în loc de a le lăsa în urmă și a învăța din ele… privim cum visul nostru se stinge mai mult și mai mult pe zi ce trece. Ceea ce este trist, pentru că oamenii se grăbesc…  să renunțe!

Cu un eșec ori chiar un succes, (încă)un prag depășit sau (încă)unul de care ne împiedicăm, avem tendința de a înțelege lucrurile într-un alt mod decât sunt ele de fapt. Sau… avem impresia că le înțelegem, mai bine spus.
„Aparențele înșală”… se spune, dar este vorba doar de niște aparențe ce țin de oameni?! Eu cred că nu!
Nu tot ce este ușor duce neapărat la ceva bun. În același timp, nu tot ce este greu și pare de nesuportat se va termina teribil. Oamenii ar înțele-… dar nu! Oamenii se grăbesc… să înțeleagă lucrurile!
Totul ar fi mai clar dacă ne-am strădui să privim lumea asta și dintr-o altă perspectivă, nu-i așa?

De multe ori când urcăm pe „scara succesului” (sau nu neapărat), fie ea reală ori doar în mintea noastră, ne formăm un orgoliu. Atunci părerile noastre încep să nu mai coincidă atât de mult cu cele ale prietenilor sau apropiaților. Asta nu este obligatoriu un lucru rău, dar situația se schimbă atunci când avem impresia că suntem superiori față de toată lumea și doar opiniile noastre sunt corecte.
De aici mai departe, fără a-i mai asculta pe cei din jur, fără a mai analiza detaliile, ne grăbim să ne simțim acuzați și „să pornim un război” cu oricine intră într-o contradicție cu noi; fiind o alegere mai ușoară de făcut decât să ne dăm puțin silința și să înțelegem gravitatea situației. Oamenii se gră-… Cred că am spus-o deja de prea multe ori… dar este adevărat: noi, oamenii, ne grăbim prea mult…

Viața nu este chiar așa de lungă, pentru că ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui. Timpul trece repede, nu trebuie să-l pierdem! Dar cel mai important este ca, în graba noastră de a scăpa cât mai repede de griji, să nu uităm să fim oameni. Tu ești schimbarea, alege să fii cea bună!

Cyberbullying-ul și hate-ul din lumea virtuală

În articolul de astăzi aș vrea să vă povestesc despre o problemă destul de serioasă care crește tot mai mult de-o vreme încoace. O problemă pe care, aparent, mulți o tratează ca pe o glumă, ca pe ceva „inofensiv”. Vorbim despre fenomenul numit „cyberbullying” – adică hărțuirea și agresiunea în mediul virtual.

În primă fază, să înțelegem ce înseamnă această hărțuire… Nu mă refer la glumele puțin mai ieșite din comun pe care le facem prietenilor. Sunt și eu o persoană foarte sarcastică. Îmi place să glumesc și să râd. Cred că este bine să mai faci câteodată „haz de necaz” și să nu te demoralizezi din orice lucru negativ care se întâmplă. În orice caz, lucrurile au o limită, iar mulți dintre noi o depășim prea des.

Dacă în articolul precedent vă povesteam despre prieteniile virtuale – una dintre părțile bune ale internetului, atunci astăzi vreau să vorbim și despre o altă parte, deloc bună, care pune în primejdie milioane de copii, adolescenți și chiar adulți.

Trebuie să înțelegem că oamenii gustă umorul în moduri diferite, acest fapt datorându-se personalității unice a fiecărui individ. Asta ne face să avem păreri, gusturi și preferințe variate. E normal ca unele persoane să prefere compania celor mai glumeți, în timp ce altele s-ar simți mai bine lângă un om serios. Problema este că, dintr-un motiv sau altul, mulți nu suportă aceste diferențe: „Cum poate să-ți placă așa ceva?”, „Ești un fraier dacă asculți așa ceva”. Exemplele pot continua la nesfârșit…

Asta nu pare o problemă așa de mare, dar de aici pornește totul: frustrarea legată de faptul că oamenii au păreri diferite duce adesea la această hărțuire despre care spuneam. Probabil unii mi-ar reproșa acum că „toți avem păreri diferite și este dreptul fiecăruia de a și le expune”. Nu că n-ar fi adevărat, însă unii nu disting hopul uriaș dintre a-ți expune o simplă părere și a ataca verbal o persoană sau de a o jigni doar pentru că ea gândește diferit.

Ca să ne înțelegem, eu chiar încurajez oamenii să-și exprime părerea față de o persoană, dacă au vreo problemă. Comunicarea este foarte importantă! Am mai spus asta, lipsa comunicării este unul dintre faptele care strică o relație. Nu am o problemă cu treaba asta. Chiar dacă este o părere pro sau contra. Totuși, lucrurile astea se pot face decent, într-o manieră civilizată.

Mai ales pe internet, unde avantajul anonimatului le oferă glas multora (asta în multe cazuri poate fi chiar bine), dorința de a critica depășește limita bunului simț. Asta mă deranjează!

Spuneam că de la lucrurile astea pornește totul. Jignind oamenii pentru gusturile lor poate să le lase un sentiment de nesiguranță față de ei înșiși.
Asta se întâmplă, în special, când o persoană încearcă ceva nou și este mai neîndemânatică la ceea ce face. Lucrul ăsta, la copii, are un efect foarte negativ, pentru că își pierd toată încrederea de sine.
Am mai auzit pretextul „internetul este plin de astfel oameni, dacă (ei) știu asta și știu că sunt niște persoane slabe, atunci să nu stea pe internet”.
Mie mi se pare o scuză stupidă și îmi lasă un gust amar de fiecare dată când o aud/citesc. Vorba vine… internetul este plin de astfel de oameni, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să-l facem un loc mai rău decât a ajuns deja.

Nu vorbesc aici despre critica constructivă sau părerile contra transmise copiilor spre binele lor. Spun despre hate-ul nejustificat pe care-l primesc o mulțime de oameni care, pur și simplu, fac lucrurile altfel. Nu e nimic rău dacă vor să fie spontani sau să se integreze. Cu toate astea, ei sunt respinși, deoarece „nu sunt la fel de buni și nu vor fi niciodată la fel de buni”. Asta este o problemă des întâlnită atunci când oamenii uită de unde au plecat. Amintește-ți: și tu ai fost acolo! 

De ce nu încercăm să ne limităm la glumele acelea care-i fac pe oameni să râdă, nu să se certe? De ce nu încercăm să le oferim celorlalți o critică constructivă care să-i ajute să se ridice de jos? Nu să le săpăm o groapă în fața lor și să le facem viața mai grea.
– De ce? (întrebi…)
– Fiindcă asta ar fi firesc!
Vouă nu vă place când vi se întâmplă așa ceva, corect? Atunci de ce faceți asta? De ce nu încercăm să schimbăm asta? Haideți să-ncercăm mai mult să fim oameni!

O prietenie virtuală – Oaza de lumină dintr-un internet întunecat

Mulți dintre noi avem sau am avut măcar o prietenie virtuală… Știți voi, o relație la distanță cu acele persoane simpatice cărora nu dorim să le ștergem urma pe care câțiva km au lăsat-o în bătaia vântului.
Mediul online se poate dovedi a fi și un loc bun unde, pe lângă numeroasele locuri destul de neprimitoare pe care le găzduiește, ne putem întâlni și cu persoane binevoitoare, care să transforme, în timp, în niște prieteni apropiați.

Totul este bine și frumos, dar oful nostru apare atunci când interesul unor oameni din ziua de astăzi ne pune la îndoială acest „noroc” de a cunoaște o persoană atât de prietenoasă. Pe parcurs, distanța nu face decât să sporească acea neliniște când ne punem întrebarea: „Oare va merge?” Aici apare și dilema noastră din această temă: Poate funcționa o astfel de relație la distanță?

O întrebare care, pe cât se simplă sună, pe atât de complicată poate să ajungă. Situațiile pot să difere în funcție de personalitatea și mentalitatea fiecăruia. Fie că ai întâlnit o persoană nouă sau că dorești să ții legătura cu vechi prieten, nu trebuie să uiți că este tot o prietenie! O relație care se bazează pe aceleași lucruri ca și oricare altă relație normală. În alte cuvinte: respect, sinceritate, comunicare, afecțiune; semnele fundamentale pe care trebuie să le arăți pentru a menține o relație așa cum trebuie și cum este normal. Totodată, pentru că ți-ai luat angajamentul de a o numi pe acea persoană un „prieten”, sunt și lucrurile pe care omenia „te obligă” să le manifești față de ea.
Dacă vine vorba… nu doar față de un prieten… normal ar fi să ne comportăm cu oricine așa. Din păcate însă, uneori nu prea se poate.

Cum o relație „reală” poate da greș dacă acele puncte esențiale nu se regăsesc între cele două persoane, la fel și una virtuală nu va funcționa. Prin urmare, depinde de fiecare dintre voi ca acea relație să funcționeze.
Părerea mea este că o astfel de relație poate să meargă înainte și chiar să se transforme în ceva frumos. Totuși, din punctul ăsta de vedere, lipsa de comunicare directă poate constitui veriga slabă a unei relații la distanță.

Încrederea este, de asemenea, un element cheie în orice relație. Distanța sau lipsa acelei comunicări directe nu trebuie să te ducă imediat la concluzia că persoana respectivă te ignoră, că nu mai are aceleași sentimente pentru tine și că totul s-a încheiat. De multe ori, acesta este de fapt motivul în cauză pentru destrămarea relațiilor (de orice tip) din ziua de astăzi: acuzațiile bazate pe niște presupuneri și absența comunicării. 
Asta este o altă problema a cărui rezolvare constă în puterea de înțelegere și, desigur, depășirea orgoliului care nu ne lasă să spunem „îmi pare rău, am greșit”.  Este mai greu să ne dăm seama că și noi greșim, nu doar ceilalți, atunci când suntem niște orgolioși.
Lucrurile ar fi mult mai simple dacă ne-am strădui să-i înțelegem pe cei din jurul nostru și dacă nu am presupune că știm totul.

Asta însă este mai greu cu aceste relații virtuale. Un lucru foarte important este că, pentru această încredere despre care spuneam, trebuie să cunoști persoana de lângă tine. Trebuie să o înțelegi, să simți ceea ce spune. La urma urmei, încrederea nu înseamnă să verifici constant ce face persoana de lângă tine. Nu ar trebui să te gândești, mereu, „oare spune adevărul?”. Încrederea înseamnă să știi că acea persoană face ceea ce trebuie și că are un motiv bun pentru faptele sale. Cum spuneam, este mai greu cu relațiile virtuale, deoarece nu poți ști întotdeauna cine este persoana cu care vorbești. Din această cauză, grija noastră trebuie să fie cui oferim acea încredere. În situația asta trebuie să fim răbdători și precauți.

În ziua de astăzi, mediul online poate fi un loc primejdios, iar oamenii pot fi foarte neprietenoși. Ne vom citi în articolul următor cu ceva pe tema asta.

Un alt plus atunci când avem prieteni virtuali este că ne putem împrospăta lista locurilor vizitate. Desigur, după ce ajungem să-i cunoaștem, să știm ce fel de persoane sunt și ce fac. Că tot suntem noi mari iubitori ai călătoriei… Trebuie să recunosc că mă încadrez și eu în această categorie.

În final, rămâne la latitudinea noastră să decidem pe cine considerăm un prieten și depinde de fiecare dintre noi ca acea prietenie să meargă mai departe. Fie că este una apropiată ori una virtuală.

Eu am avut bucuria de a cunoaște, până acum, câteva persoane incredibile în mediul online. Ce-i drept, nu am avut o prietenie îndelungată cu toate persoanele cu care m-am împrietenit. Știți vorba aceea: „Fiecare sfârșit este un nou început”… Eu cred că, în mod special, fiecare sfârșit ne oferă o lecție importantă. Dacă stăm să ne gândim de ce s-a ajuns la sfârșitul acela putem avea grijă ca următorul început să se termine mult mai frumos.

Persoanele cărora „le-a fost scris” să-mi fie în continuare alături mi-au arătat că graniță relațiilor la distanță este doar o limită impusă de noi, prin lipsa de încredere de care dăm dovadă față de persoana de lângă noi.

Așadar, vă mulțumesc pe această cale! Sper ca și voi să aveți parte de același echilibru în viața personală și relațiile voastre. Prețuiți-vă prietenii, indiferent unde sunt ei acum, la 2 blocuri distanță sau la sute de km. Pentru că un prieten rămâne mereu un prieten!

Tu ești pe primul loc – Devino o prioritate în viața ta!

Măi, oameni buni! Voi ați simțit, măcar o dată în viață, acel sentiment tulburător de ură față de propria persoană? De multe ori, atunci când ne întâlnim cu un eveniment neplăcut care are o legătură mai directă cu noi, avem tendința de a ne învinui pe noi pentru acea întâmplare. Cel mai des, această senzație de vinovăție ne străbate mintea atunci când nu reușim să îndeplinim un obiectiv pe care ni l-am propus, când greșim și când teama de a mai greși încă o dată „nu ne lasă” să mergem mai departe…

O mare greșeală care ne dezvoltă și mai mult acel dispreț este faptul că, în mod constant, avem obiceiul de a ne compara cu alții. Fapt care duce adesea la dezamăgiri, demoralizare și lipsă de motivație.
Acum făcând o paranteză la ce am scris la început, poate că ură e prea mult spus… În alte cuvinte, suntem foarte nemulțumiți de noi, ca persoane. În loc să schimbăm lucrul ăsta, comparăm diverse situații cu cele ale altor oameni. Ne gândim, ne plângem… nimic rău, nu? Doar că, mai târziu, ne trezim cu o„fundație” de mâhniri și temeri care, într-un final, servesc ca suport al unor concluzii precum: „Nu voi reuși niciodată” sau „Situația va fi mereu la fel (de rea)”.

Totul pornește de la felul de gândire al fiecăruia. Deseori, motivul din cauza căruia suntem supărați nici nu prea este un motiv adevărat care să ne demoralizeze. Trebuie să înțelegem că doar noi ne putem schimba. Dacă ne cufundăm într-un abis de sentimente lipsite de culoare, gândul că acestea ne vor năpădi când ne este lumea mai dragă ne va face să ezităm în încercarea de a obține acea fericire pe care o căutăm.

Retrași într-un colț de lume și pierduți prin negura trecutului, o așa-zisă viață pozitivă se va înstrăina tot mai mult de noi.

Da’ de ce fericirea vine atât de greu, iar momentele astea de cumpănă tot apar la 2-3 pași?

În primul rând, fericirea vine greu pentru că noi ne-am obișnuit cu o viață mediocră. Ne-am plâns de toate lucrurile care ne apăreau în drum (și care erau acolo pentru a ne învăța ceva) și ne-am închipuit fiecare mic obstacol ca pe o mare problemă. Totul ține de perspectivă. Tocmai din acest motiv, la fiecare hop simțim că ne pică cerul în cap.

În al doilea rând, a fi trist și a te plânge de viața ta nu prea necesită un mare efort… însă pentru a ajunge la acel trai mult dorit… va trebui să mișcăm câteva degete.

Poate suna puțin paradoxal, dar nu este greu să fii fericit și, în același timp, fericirea nu vine, în orice situație, atât de ușor.
Cu cât învățăm mai repede să ne bucurăm de lucrurile frumoase și pozitive din viața noastră și să le apreciem, cu atât fericirea va veni mai repede la noi. Dacă o vom lăsa ar putea, chiar, să nu nici mai plece. Totuși, dacă ne-am obișnuit cu o gândire negativistă, atunci s-ar putea ca fericirea să ne bată la ușă cu puțină timiditate. În situația asta, va dura puțin mai mult până ne vom acomoda cu o mentalitate dominată de pozitivitate.
Asta nu trebuie să sune ca o descurajare, ci din contră: se poate! În orice moment îți poți curăța mintea și-i poți face loc unei noi gândiri mai optimiste.

Să nu uităm, desigur, de stima de sine. Nu poți fi fericit, întru totul, dacă nu te accepți pe tine însuți! Odată cu asta, trebuie să trecem peste faptul că am greșit și să acceptăm schimbarea. Noi înșine suntem singurii care ne facem viața mai grea. Știu că, aparent, sunt niște probleme irelevante pentru noi… însă vedeți?! Fiecare problemă nerezolvată duce la alta. Fiecare gând negativ naște altul. Fiecare moment în care ezităm să încercăm este un motiv în plus pentru care nu vom reuși. Frica de a ne pune propria fericire în față ne va orbi. Toate lucrurile vor părea mult mai dificile și fiecare pas greșit se va transforma într-o catastrofă. Așa că nu trebuie să le lăsăm aceste temeri „să prindă rădăcini” în mintea noastră.

Ca o scurtă concluzie pe care aș dori să o subliniez: a ne pune pe noi pe primul loc nu ne face niște fuduli sau egoiști! Evident, orice lucru dus într-o extremă nu este bun… dar prioritatea ta ești tu! Este clar că a nu avea grijă de noi duce la multe neajunsuri pe care doar noi le putem compensa. Așadar, fericirea noastră ar trebui să fie pe primul loc.

Odată cu venirea anumitor persoane în viața noastră, prioritățile pe care ni le impunem se mai schimbă. Persoanele pe care le iubim cel mai mult devin motivul pentru care zâmbim cel mai des. Ele devin fericirea noastră – ne gândim adesea. Prin urmare, este normal și rațional să ne intereseze bucuria și  acelor oameni. Însă, faptul că avem grijă de alții și le oferim lor afecțiune necondiționată nu ne va ține și nouă de cald în orice situație.
Oamenii dragi sunt, probabil, motivul pentru care zâmbim cel mai des.  Adevărata fericire însă, fericirea noastră interioară, este simplul fapt că trăim și că ne putem bucura de acele persoane minunate și de momentele frumoase din viața noastră. Cel puțin… asta ar trebui să fie.

În final, este în regulă dacă îi punem pe ceilalți pe primul loc. Cu toate astea, trebuie să avem grijă să nu ne neglijăm pe noi înșine. Este important să ne acordăm puțin timp și noua. După asta, ne rămâne suficient timp și pentru cei din jurul nostru.