Doamna profesoară | Amintiri din dulce-amara adolescență

Salutare, lume! Astăzi m-am decis să scriu o povestioară despre elevi, profesori și școală… în general. Cum eu nu prea am fost un elev model, am reușit să întru în destule belele cu profesorii de la școală. Așadar, am câteva întâmplări pe care aș vrea să vi le povestesc.

Să-ncepem cu o întrebare: câți dintre voi ați avut vreodată probleme cu un profesor sau ați luat o notă mică? Strigă Gigel din fundul grădinii:

Da’ cine n-a avut?

În clasele primare, materia mea preferată a fost matematica. Era ușoară și mi se părea distractivă. Nici la celelalte materii nu pot să spun că am avut probleme. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu începerea gimnaziului. Toate materiile au devenit mai complicate, iar eu, fiind în perioada „adolescentului rebel”, nu am dat o impresie bună profesorilor prin indiferența pe care o arătam la fiecare oră.

Primul semestru al clasei a V-a s-a încheiat foarte frumos pentru mine: corigență la limba română! Numai puțin! Iarăși are Gigel o dilemă:

– Da’ cum să rămâi, mă, corigent într-a cincea?!

Foarte ușor: dând dovadă de lipsă de interes! Atunci a apărut prima schimbare – doamna profesoară nu mai era „doamna profesoară”, a devenit „profa aia al dracului de rea”.

Trebuie să recunosc că pe vremea aceea eu aveam o problemă cu majoritatea profesorilor. Sentimentul era reciproc, cel mai probabil. Fiind un copil leneș și lipsit de inițiativă, nu cred că le eram cel mai drag.

Pot să spun că am detestat orele de română. Nu-mi făceam temele, iar dacă mă întreba profesoara ceva din lecția de zi, nu-i spuneam nici dacă știam. Tot de-al dracului… și eu! „De ce să nu mă port și eu așa dacă doar în felul ăsta eram tratat?” Mă gândeam, prostește, în momentele alea…

Rutina asta a continuat până în clasa a noua: teme nefăcute, lecții neînvățate și corigențe. Asta pentru că nu am avut norocul de a ni se schimba profesoara. O spun într-un mod ironic, dar acum chiar mă gândesc că am fost norocoși. Nu știu dacă, pe-atunci, era în școala aceea vreo profesoară de română mai indulgentă.

Nu o voi uita niciodată pe doamna profesoară Semeniuc. Îmi amintesc și acum de momentul în care m-a întrebat, când și-a dat seama că s-a pricopsit cu mine pe cap și-ntr-a noua, dacă am venit să o mai chinui încă un an.

M-am zbătut până în clasa a opta, înainte de examen, să fac acel minim efort de care aveam nevoie pentru a trece. Am reușit… până atunci… În clasa a noua s-a rupt firul. Deja îmi deveniseră antipatici mulți dintre profesori și nu mai aveam niciun interes pentru ore, pentru a învăța sau pentru a trece. Inevitabilul s-a întâmplat și am fost nevoit să repet anul.
Gigele, ia-ți și tu un scaun și așează-te, urmează, în sfârșit, și partea mai interesantă!

Lăsând ironia deoparte, vreau să trec la subiectul principal pe care am vrut să-l abordez în acest articol:

De ce există discrepanța asta între elevi și profesori?

Voi către cine credeți că se îndreaptă vina? Majoritatea elevilor care încă se află în perioada aceea despre care am vorbit mai înainte va spune, probabil, că este vina profesorilor. Pe când mulți profesori vor afirma că adolescenții din ziua de astăzi sunt „de necontrolat”. De partea cui sunt eu? Surprinzător (sau nu), le dau mai mare dreptate profesorilor. Adolescenții din ziua de astăzi au luat-o razna. Totuși, nu neg că și unii dintre profesori pot fi acuzați pentru diverse lucruri.

Mulți adolescenți găsesc „cool” faptul de a contrazice profesorii, de a le răspunde cu aroganță și, uneori, chiar de a-și bate joc de ei. Am trecut prin faza aceea. Am spus, și eu le răspundeam cu aroganță unor profesori și nu aveam respect față de ei. Totuși, eu aveam o limită. Foarte mulți elevi întrec acea limită. Aici nu prea mai este vina frustrărilor adolescentine. Cu regret spun că asta ține mai mult de educația primită.

Respectul dintre elev și profesor

Nu știu cât de mulți oameni îmi vor susține opinia, dar eu, personal, nu sunt de acord cu ideea de a „impune respectul”. Adică, doar până într-un anumit punct.

Atunci când te cunosc, nu prea contează cine ești – student, profesor, director etc., principala ta „funcție” este cea de om, așa că va trebui să dai dovadă de omenie. Nu trebuie să-mi arăți cât de sus se află statutul tău social.
Atunci când facem cunoștință cu cineva este normal să-i arătăm respect, dar până aici merge ideea asta. Datorită faptului că e firesc să fim politicoși unii cu ceilalți. De aici mai departe intervine caracterul adevărat. Ești un „om mare” cu multe realizări în viață, în regulă. Ți-am arătat respectul meu, dar nu am să fiu respectuos, în continuare, față de tine dacă comportamentul tău mă jignește. Indiferent cine ești! Realizările vor fi apreciate la nivel profesional. Personalitatea pe care ți-o însușești nu va fi respectată (la nesfârșit) mulțumită unor realizări impresionante.

Este normal deci ca lucrurile astea să se aplice și elevilor, și profesorilor, și oricui altcuiva. Problema se complică puțin, întrucât și profesorii, dar și elevii se pot afla într-un dezavantaj aici. Mulți copii profită de faptul că unii profesori sunt nou-veniți, deci (probabil) mai indulgenți și toleranți. Gândindu-se că profesorii nu le pot face nimic, au impresia că ei sunt copii și doar ei au drepturi.
Pe de altă parte, există profesori care predau de zeci de ani și profită de faptul că „nimeni nu le poate face nimic”. Cu alte cuvinte fac abuz de putere și ajung genul de persoane foarte autoritare care nu acceptă alte opinii, în afară de opiniile lor, ca fiind corecte.

Eu mă regăsesc în ambele cazuri. Consider că am nedreptățit profesori de-a lungul timpului, dar cred că și eu am fost nedreptățit de câteva ori. Roata se oricum se-ntoarce, nu?

Totuși, lăsând cazurile astea la o parte, ca să existe respect între un elev și un profesor trebuie să existe prima dată respectul între doi oameni. Da, este o diferență. Una destul de importantă! De aici mai departe ar trebui să se formeze un drum mai lin. Atâta vreme cât fiecare își înțelege rolul, responsabilitățile și obligațiile.

De ce nu ne place școala și de ce ar fi important să ne placă

Din păcate, mulți copii nu mai primesc educația necesară pentru a-și dezvolta un caracter corespunzător omului „normal”. Aici sunt de vină și părinții, dar și societatea care nu transmite copiilor mesaje călduroase, așa cum ar trebui și atunci când ar trebui.  Fără o educație bună, oamenii și mai ales copiii care se dezvoltă nu vor înțelege cât de important este să fii educat, civilizat și cult. Dacă un om nu înțelege lucrurile astea, atunci nu va aprecia și nici nu-i va păsa nici de educație și de civilizație în general. Acesta, evident, nu este un lucru bun pentru nimeni. În mod special pentru dezvoltarea noastră.

Mulți se gândesc că ai nevoie de școală doar pentru a putea obține, în viitor, un job. Teoretic, în cele mai multe cazuri așa este, dar asta nu e tot. Cu cât ești mai cult, mai educat și cu cât știi mai multe lucruri, cu atât poți găsi mai multe soluții pentru problemele tale sau a celor din jurul tău. Soluții mai bune pentru noi toți. Știind mai multe lucruri ne poate fi mai ușor să ne descurcăm în multe situații și ne poate ajuta să înțelegem mai bine ce e bine să facem și ce nu.

Încă o clarificare vreau să fac: nu mă refer la tonele de informații și ecuații complicate care, pentru mulți dintre noi nu vor fi foarte utile de-a lungul vieții. Educația în sine este cea mai importantă. Aici intervine și a doua problemă: noi nu prea primim acea educație la școală. Matematica și istoria sunt importante, desigur, însă noi nu învățăm… să învățăm… Nu învățăm să înțelegem mai bine lucrurile din jurul nostru. Nu învățăm să comunicăm mai bine. Și, deoarece comunicarea este cheia înțelegerii… evident că vor exista neînțelegeri.

Deci unde este dilema? Noi greșim când, după un incident neplăcut, ne uităm strâmb la toți profesorii și uităm să le acordăm respectul cuvenit celor care-l merită. Ne simțit prea acuzați, prea împunși, fără a ne da seama că o merităm de cele mai multe ori. Nu ne mai gândim că, la sfârșitul zilei, la fel cum avem noi „nenumăratele nostre probleme” de adolescenți, și ei se lovesc de problemele lor. Deci la sfârșitul zile suntem toți oameni, nu? Dar când suntem unii cu alții de ce nu mai suntem?

Este ușor să dăm vina pe o societate lipsită de integritate, pe niște autorități nepăsătoare sau pe o coordonare șubredă a Ministerului Educației și, mai departe, a sistemului de învățământ. Dar dacă, să spunem, ei nu fac lucrurile bine, de ce le facem noi mai prost?

 

Acum… zic să vă mai povestesc și ceva frumos, așa spre final, nu?

„Profa aia al dracului” a devenit, din nou, „Doamna Profesoară”

Adică… într-un anumit sens. Evenimentul frumos nu are legătură cu aceeași profesoară. După cele întâmplate, m-am mutat la altă școală. Inițial nu văzusem asta ca pe un lucru bun, dar după scurt timp, mutarea mea la o altă școală avea să-mi schimbe foarte mult situația în care mă aflam.

Lucrurile au luat-o pe un drum mult mai luminos, școala a devenit un loc mai primitor, iar „profesorii ăia afurisiți” s-au transformat în niște oameni simpatici și, unii dintre ei, chiar minunați.
Cred că datorită caniculei care ne topește și sufletul în ultimii ani m-am copt și eu mai repede la minte. Am învățat să privesc și să înțeleg oamenii într-un alt mod. Și odată ce am făcut asta, am descoperit profesori minunați care mi-au arătat un lucru foarte important pe care l-am amintit și eu mai sus: indiferent de profesia pe care o ai, indiferent de cine ești, trebuie să fii om cu ceilalți și să-i înțelegi pe cei din jurul tău mai departe de rolurile și sarcinile pe care le au ei de îndeplinit.

Din păcate, abia în penultimul an de școală am avut ocazia de a cunoaște o profesoară minunată care m-a ajutat să pășesc, încetul cu încetul, pe un nou drum. S-a-ntâmplat într-o zi obișnuită, hoinăream pe coridor când, deodată, mă roagă „o domnișoară” să intru în clasă. M-am gândit că este o studentă care a venit să ne suplinească sau să ne anunțe ceva. Toată lumea: cine este, cine este? Am fost încântați să aflăm că era viitoarea noastră profesoară de româna, doamna Boldea.
Este genul de persoană care te motiva să faci un lucru prin simpla-i prezență. Ce-i drept, nu a funcționat la toată lumea. Eu mă consider o persoană mai receptivă.

Lucrurile au decurs minunat. Nu am devenit cel mai silitor elev, dar am câștigat și învățat ceva extrem de important.

Stați puțin, s-a trezit Gigel cu încă o nedumerire…

-Măi Gigele, ți-am spus că urmează o parte interesantă și tu ai dormit până acum?
-Da, da! Știu eu ce vrei să spui! Cum să nu-ți placă mai mult de o profesoară tânără?!

Nu neg că vârsta a avut avantajul său aici. O persoană de-o vârstă mai apropiată nouă ne poate înțelege mai bine, spre diferență de una care a crescut și trăit într-o altă eră. Cât despre aspectul fizic, avantajul său moare atunci când caracterul nu este de partea lui, să zic așa… Am avut multe profesoare destul de tinere cu care nu m-am înțeles la fel de bine sau aproape deloc. Chiar și la desen, care, în ciuda faptului că nu am considerat-o materia mea preferată, este pasiunea mea cea mai mare.

Am cunoscut o profesoară care mi-a răspuns la fiecare cerință sau întrebare cu căldură și calm, în ciuda faptului că alți elevi erau curioși până unde poate să-i ajungă toleranța și indulgența. Și da… mi-am amintit! Asta este o caracteristică importantă desprinsă dintr-una mai mare… Știți care? Da, omenia!

Mi-am dat seama că există o diferență mare între un om învățat, care este profesor, și un profesor care are calitatea de a preda și de a vorbi cu elevii. La fel cum poate să existe o mare diferență între un elev care are note mari și este premiant și un elev care are calitatea de a asculta și de a înțelege și lecțiile predate care nu țin de materiile de la școală.

 

Aste-au fost „neliniștile mele” de astăzi pe care am vrut să vi le povestesc. Pot doar să mai spun că le sunt recunoscător chiar și profesorilor cu care n-am fost în relații bune sau care nu au fost mereu drepți cu mine, fiindcă am învățat câteva lecții importante care m-au ajutat să înțeleg mai bine oamenii.

Iar voi, elevi bântuiți de grija de-a merge mâine la școală, fiți și voi mai înțelegători și înțelegeți că barierele pe care le puneți între oamenii din jurul vostru ajung să formeze un labirint din care nu mulți se mai târăsc afară. Eu sunt unul dintre cei care au reușit… însă nu a fost ușor. Și da, încă sunt și eu elev, dar am înțeles cât de mult am greșit în această perioadă.

Și nu în ultimul rând, dragi profesori – știm că sunteți niște Oameni Mari, dar înainte de a ne împărtăși toate cunoștințele pe care le aveți, gândiți-vă că, uneori, avem nevoie de mai mult decât o lecție de matematică sau de gramatică. Da, chiar dacă ne intră mai greu în cap câteodată.

Poate că în perioada adolescenței, încă nu înțelegem lucrurile atât de bine, așa că ne puteți ajuta dacă îmbrăcați mai des un zâmbet cald atunci când ne vorbiți.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.